Era târziu. Peste oraș căzuse o liniște rece, iar întunericul se întindea ca un văl de catifea peste ferestrele adormite. În dormitor, lumina palidă a ecranului se reflecta în ochii ei, plini de o sclipire pe care el nu o mai văzuse de mult.

Alex dormea. Sau încerca. Întors cu spatele, cu pumnii strânși sub pernă, respira sacadat, simțind în aer un frig care nu venea din noapte, ci din patul pe care-l împărțea cu ea.

O auzea. De săptămâni întregi, o auzea. Degetele ei dansau repede pe ecran, ascunzând cuvinte care nu îi mai aparțineau lui. Uneori, chicotea în surdină. Alteori, își mușca buza, concentrată, pierdută într-un alt univers, unul în care el nu exista.

În fiecare seară, se strecura sub plapumă ca o hoată, își ținea telefonul aproape de piept și, cu inima bătând nebunește, scria mesaje dulci altcuiva. „Îmi e dor de tine.” „Abia aștept să te văd.” „Dacă ai fi lângă mine acum…” Și el? El era acolo, lângă ea. Respira lângă ea. Dar pentru ea, nu mai era.

Odată, s-a întors brusc în pat, sperând că o va prinde, că o va înfrunta. Dar ea era deja pregătită. Telefonul alunecase sub pernă, iar ochii ei jucau teatru. „Nu pot dormi,” i-a șoptit, mângâindu-l pe obraz. Dar palma ei era rece. Ca sufletul pe care nu-l mai avea pentru el.

În tăcere, Alex a început să moară. Noapte după noapte, se sfărâma, puțin câte puțin. Nu spunea nimic. Nu voia să știe adevărul pe care deja îl cunoștea. Îl durea mai mult să o vadă lângă el, să-i simtă căldura trupului, dar să știe că, de fapt, ea era departe, cu inima și gândurile în alt loc.

Într-o noapte, când ea zâmbea pe ascuns în ecranul telefonului, Alex s-a ridicat încet din pat. N-a spus nimic. N-a făcut scandal. Doar a ieșit.

Când s-a trezit, a simțit frigul în spatele ei. A întins mâna spre locul unde ar fi trebuit să fie el, dar a găsit doar un gol rece, ca și cum nu ar fi existat niciodată.

S-a ridicat brusc în capul oaselor. Ușa dormitorului era întredeschisă, casa tăcută. Telefonul îi alunecă din mână, aterizând pe plapumă. Bătăile inimii i s-au accelerat.

— Alex?

Niciun răspuns.

A coborât din pat, pășind desculță pe podeaua rece. În bucătărie, pe masă, o foaie de hârtie, scrisă de mână. Mâinile i-au tremurat când a ridicat-o.

„Știu. Știu de luni de zile. Știu cum te strecori în noapte, cum șoptești iubire altuia în timp ce eu mă destram. Știu că am fost doar o umbră pentru tine. Dar acum, eu am plecat primul. De data asta, tu vei fi cea care rămâne singură.”

Hârtia i-a căzut din mână.

A fugit spre ușă, a deschis-o, s-a uitat în stradă, dar nu era nimeni. Afară, zorii se ridicau încet peste un oraș care nu știa nimic despre trădarea ei, despre vinovăția care i se urca acum în gât ca un nod de sârmă ghimpată.

A vrut să-l sune, dar telefonul a rămas mut. A vrut să scrie ceva, dar ce mai putea spune?

În noaptea aceea, pentru prima dată, ea n-a mai putut dormi.

În noaptea aceea, ea a fost cea care a tremurat sub plapumă, cu ochii țintă în ecranul gol, așteptând un mesaj care nu avea să mai vină niciodată.

Vântul îi sfâșia fața, dar nu-i păsa. Motorul vibra sub el, tunând ca un urlet de fiară eliberată, în timp ce drumul se întindea nesfârșit prin noaptea rece. Fără destinație. Fără întoarcere.

Farurile desenau dungi lungi de lumină peste asfaltul ud, dar el abia le vedea. Mintea îi era plină de imagini – mâinile ei tremurând pe telefon, zâmbetul acela pe care nu-l mai văzuse de luni de zile când era cu el, dar pe care îl dăruia altcuiva.

Strânse ghidonul cu putere, degetele încleștându-se pe mânere. O parte din el voia să accelereze până când totul devenea un haos de sunet și mișcare, până când durerea se dizolva în viteză.

Însă durerea nu se dizolva.

Se opri pe marginea drumului, lângă o pădure întunecată. Motorul torcea încet, ca un animal obosit. Își scoase casca și inspiră adânc aerul rece.

Aici, în întuneric, putea în sfârșit să simtă. Să plângă, dacă ar fi fost în stare. Dar lacrimile nu veneau. Doar o senzație de gol, ca și cum cineva îi scosese inima din piept și-l lăsase acolo, doar cu un spațiu gol care nu se mai umplea cu nimic.

A privit telefonul, tentat să-l aprindă. Să vadă dacă ea l-a căutat. Să verifice dacă a înțeles, dacă a suferit măcar un sfert din cât suferise el.

Nu. Nu-i mai păsa.

A aruncat telefonul pe scaunul motocicletei și a privit cerul. Era plin de stele. Indiferente, reci, frumoase în nepăsarea lor.

O să doară mult timp. Poate pentru totdeauna.

Dar pentru prima oară după luni întregi, Alex simți că e din nou viu. Chiar dacă asta însemna doar să simtă durere.