Era târziu, iar ploaia bătea sacadat în geamul prăfuit. În odaia mică, cu pereți crăpați și amintiri îngrămădite în colțuri, stătea el – singur, gârbovit, cu mâinile tremurânde strângând ultima scrisoare pe care i-o lăsase ea.

„Nu mă aștepta. Nu mă căuta. Am obosit să sper.”

Cuvintele ardeau în ochii lui goi. Își dorea să le rupă, să le facă să dispară, dar ele se înfigeau mai adânc în suflet decât orice cuțit. O iubea, dar iubirea lui nu fusese de ajuns. Lacrimile îi ardeau obrajii uscați, căci plânsese prea mult, prea des, fără ca cineva să-l mai audă.

Se ridică anevoie și privi afară. Orașul părea străin, sufocat de lumini palide și umbre lungi. Simțea că el însuși devenise o umbră, un om fără rost, fără viitor.

Telefonul zbârnâi scurt. O notificare. O veste.

Accident. Fatal. Nicio șansă de supraviețuire.

Genunchii i se înmuiară. Gura i se uscă. Inima i se sparse în mii de cioburi tăcute. Ea plecase. Nu pentru altcineva. Nu pentru altă viață. Plecase de tot.

A vrut să țipe, să se zbată, să fugă spre nicăieri. Dar n-a mai avut forță. Doar un oftat stins, doar un ultim gând: Dacă aș fi știut…

A doua zi, l-au găsit pe podea, lângă scrisoarea mototolită. Cu ochii deschiși spre tavan. Cu un zâmbet schițat amar pe buze.

Cineva murmură încet:
— A plecat după ea.