Era frig. Un frig care nu venea din iarnă, ci din piept, din oase, din locurile unde, odată, fusese lumină.

Maria stătea pe marginea patului, cu mâinile în poală, strângând un inel vechi. Al lui. Îl scosese din sertarul unde-l ascunsese acum un an, când totul s-a sfârșit. Nu știuse niciodată de ce nu-l aruncase. Poate dintr-o iluzie proastă că, într-o zi, avea să-l înapoieze. Dar n-a mai fost cine să-l ia.

Cristi plecase într-o dimineață de noiembrie, cu umerii aduși și ochii goi. „Mă întorc,” spusese. Dar vocea lui suna ca o promisiune ruptă înainte să fie rostită.

Două zile mai târziu, l-au găsit într-un apartament ieftin, cu pereții scorojiți și o singură fotografie lângă el: pe spatele ei, numele ei, scris strâmb, ca de o mână nesigură.

Maria n-a plâns când a aflat. A rămas pe scaun, cu telefonul în mână, privind în gol. Cineva îi vorbea, dar cuvintele păreau venite din altă lume. Simțea că timpul se sfărâmă în jurul ei, că aerul devine greu, că pieptul i se strânge, dar lacrimile n-au venit.

Apoi, încet, a început să-și amintească. Cum râdea când îi mângâia obrazul. Cum îi promitea că vor pleca într-o zi, departe, unde n-ar mai fi durere. Cum, într-o noapte, i-a spus, cu glas stins: „Fără tine, eu nu exist.”

Și Maria înțelesese prea târziu că nu fusese o metaforă.

Acum, un an mai târziu, frigul tot nu plecase. Se ridică încet, deschise fereastra și privi în jos, spre străzile pustii. În mintea ei, vocea lui încă șoptea: „Fără tine, eu nu exist.”

Și, pentru prima oară, Maria crezu în aceleași cuvinte.